Decat prieteni religioşi, mai bine duşmani nepocăiţi

Toţi admitem că trăim vremurile din urmă. Nu e de mirare că şi prietenii ajung să fie la fel ca vremurile, adică ori trecători, ori ruginesc, ori devin prea nu ştiu cum şi îşi fac singuri papucii şi pleacă...

În ultima vreme am avut parte de astfel de prieteni pentru care scriu acest articol cu speranţa că le va fi jenă şi ruşine să mai vorbească cu mine şi să încerce să mai facă ceva. Eu cel puţin nu aş face ceea ce au făcut ei.


Pe unul dintre ei am început să îl apreciez atunci când a început să îmi spună lucrurile pe nume şi să îşi spună părerea sa proprie cu privire la mine. Am început să mă corectez. Problema era că eu mă corectam după tiparul acestui prieten şi că prietenul nu avea altceva de făcut decât să mă corecteze. Deveneam deja prea patetic pentru el ca să mai îl pot îndura în bla bla bla urile sale. Mda, trăim vremuri grele, apoi a plecat.

Obişnuia să îmi spună lucruri din Biblie, erau profunde. L-am admirat. Nu mă căuta niciodată, mereu eu trebuia să îl sun, mereu eu trebuia să întreb ce mai face, mereu nu avea timp să ieşim în oraş undeva să mai discutăm ceva.

Pe alt prieten îmi vine să îl abandonez că mă agasează. Mă sună de cel puţin 20-30 de ori pe zi, spune doar ce are prin cap, când e să spun şi eu părerea mea îmi închide telefonul.

Mai am un prieten care a plecat din biserică şi care se crede mai religios acum. Crede că munca şi circumstanţele l-au adus acolo unde este şi că se poate închina lui Dumnezeu de oriunde şi oricum (apropo de închinare, amintiţi-mi să fac articolul cu finalizarea sondajului legat de locul ideal de închinare - apare în dreapta articolului...).

Prea bine am descoperit că prietenii "religioşi" te vor însoţi atâta timp cât le vei da ceea ce doresc ei. Unii vor sa le fi fan, fără să spui ceva negativ de ei. Alţi vor să vi la biserica lor ca să aibă banii tăi. Alţi vor să vorbeşti la ei în casă sau cu ei, sau la grupul lor de părtăşie... ca să afle părerile altora. Adevărul este că ipocrizia ne cam bate pe toţi pe umăr atunci când e vorba să vedem ce fel de prieten e cel care îţi este apropiat.

Apelează la un prieten atunci când eşti grav bolnav în loc să suni la 112 - unde oricum ambulanţa la noi vine cam după ce moare omul. Am experimentat şi eu asta. Am ales sa sun la 112 şi să aştept în linişte - mai degrabă - moartea decât să apelez la un "prieten" care m-a refuzat că nu avea timp, că îi pare rău, că de ce nu am anunţat mai devreme.

Nu am să uit niciodată ceea ce a spus un vechi prieten al meu: în mormânt ne ducem doar cu 2 lucruri: Regrete sau Relaţii. Prefer ca prietenii mei să fie obraznici decât religioşi şi ipocriţi, prefer ca prietenii mei să iubească ceea ce iubesc şi eu decât să aud zilnic sâcâiala lor în capul meu. Prefer să am prieteni care se roagă pentru mine decât să îmi pună tot felul de ghiduri şi să-mi dea sfaturi inutile. Prefer să ascult un prieten care tace decât unul care vorbeşte prin acţiunile lui atât de ipocrite. E vremea să batem pe umăr pe cei din cercul nostru de prieteni şi să le spunem: "e vremea să faci o schimbare în viaţa ta". Dacă nu faci asta pentru mine, fă-o pentru tine. O să regreţi mai târziu. Bye!