Dintre spini şi mărăcini, cu o faţă de... paiaţă

Monalisa* era noua noastră vecină din bloc. De fapt fiecare vecină de-a noastră a avut întotdeauna nume care se terminau în "A", şi aveau ceva comun toate... acnee pe faţă. Noi nu am avut decât pistrui parcă în familie... pre puţin ne-am confruntat cu acneea. Sau poate am uitat eu?

La vremea când am întâlnit-o eu pe Monalisa eram un proaspat absolvent de facultate. Nu aveam prea multe lucruri în cap, decât că eram uşurat că terminasem licenţa şi am terminat-o cu bine. Vorba aia, "No job, no money, no worry!" Monalisa era încă la liceu, era o fată cu aşteptări mari, cu vise mari... şi avea şi probleme. Deşi avea faţa plină cu coşuri, era o fire destul de "curioasă"... şi cu curiozitatea ei ne-a molipsit şi pe noi puţin.

De sărbători am invitat-o pe la noi şi am avut un timp destul de distractiv, împreună cu alţi prieteni de-ai noştri. Ceea ce era Monalisa în public însă - am aflat ulterior - nu era şi în particular.... Simţeam eu că purta "o mască" câteodată, însă nu am acordat prea mare atenţie.

În public apărea mereu cu un fond de ten, folosea un fel de corector care să îi mascheze "bubele de pe faţă". Îmi amintesc că îşi pusese într-o zi aşa de mult fond pe faţă încât... arăta ca un zid tencuit. Când revenea din "lumea exterioară" dădea toată "tencuiala" jos de pe faţă; trăia într-o stare de complexitate şi de nesiguranţă. Parcă simţeam când o vedeam că ceva era în neregulă cu ea, deşi ea încerca să schiţeze mereu un zâmbet pe faţa ei. Şi cred că zâmbetul a ţinut-o pe ea tare în viaţă.

Într-o zi m-a rugat să merg cu ea la croitorul ei, să îşi ridice o rochie, şi nu purta deloc machiaj, sau vreun fond pe faţă. Am acceptat să merg cu ea, pentru că nu aveam altceva de făcut... şi eram curios să văd cum interacţiona ea cu alţii. Când am ajuns la croitorul ei, a probat rochia şi apoi pe drum am continuat discuţiile noastre. Ea parcă încerca să ascundă privirea ei de cea a oamenilor pe lângă care treceam, iar eu am găsit atunci o modalitate de a o distrage de la "aparenţa ei exterioară". A mărturisit că era cam disperată că nu îi trec bubele de pe faţă, deşi a încercat tot felul de creme, unguente, leacuri. Dacă îi spuneam glume, parcă se mai înveselea puţin. Parcă uita de chinul şi supărarea produsă de acneea ei... şi parcă printr-un farmec ea era o persoană normală ca oricare altă persoană. Zâmbea din nou, şi cred că se simţea pozitiv.

Am invitat-o într-o zi la o plimbare pe nişte scări care duceau pe şeaua unui munte din oraşul nostru, şi se lăsa seara. Era singurul ei moment când era sigură pe sine, pentru că nu mai putea vedea nimeni defectele care le avea pe faţa ei. I-am spus atunci că o să se facă bine, că trebuie să aibă încredere în ea, în Dumnezeu, şi să nu se mai uite la "lucrurile" care le vedea pe faţa ei, când se trezea dimineaţa din somn şi trebuia să îşi spele faţa. Am făcut-o puţin să înţeleagă că... există în viaţă lucruri mai bune şi mai de apreciat decât chestiile trecătoare ce ne produc supărări, întristări, necazuri, stress, nelinişte, etc.

După câteva luni a trebuit să plec la Constanţa, unde începeam un loc nou de muncă... şi a trebuit să mă despart brusc de Monalisa. Ţin minte că la despărţire, de fapt înainte de a ne despărţi, i-am lăsat un cadou din partea mea, şi ea a răspuns cu un alt cadou similar. Eu i-am dat cartea "In His Steps" de Charles M. Sheldon, şi ea mi-a lăsat în schimb un roman de dragoste, tot în limba engleză. Probabil că vroia să fie un semn cartea ei..., nu ştiu.

Când am mai revenit acasă, Monalisa nu mai era. Plecase de mult din oraş, şi chiar şi din ţară. În locul ei se mutaseră alte persoane. Cred că au trecut circa 10-15 ani de când nu am mai văzut-o.

Într-o duminică am fost la o biserică unde ştiam că mergea şi Monalisa... şi m-am întâlnit cu o prietenă apropiată de ea, cu care îmi făcuse cunoştinţă Monalisa, pe vremea când eram vecini de bloc, şi a fost aşa de plăcută revederea cu ea, deşi Monalisa nu era prezentă acolo....

Ulterior am găsit-o pe Facebook, prin prietena ei, şi a fost o mare bucurie pentru mine să o revăd... măcar online. M-am uitat pe pozele ei şi era complet schimbată. Arăta ca o prinţesă! Nu mai avea acnee pe faţă, avea un bebeluş atât de dulce şi ea era cu zâmbet mare pe obraz în fiecare poză. Nu ştiu dacă a folosit crema Gerovital Plant Stop Acnee, dar sunt sigur că ea a învins cumva complexitatea şi nesiguranţa care i-au dat-o acele clipe din adolescenţa ei. M-am bucurat să o cunosc pe Monalisa în ambele faze din viaţa ei. Pot spune acum că în viaţă e mai important să zâmbeşti şi să fi fericit, decât să te laşi distrus, deprimat şi devastat de o acnee pe care o poţi trata oricând cu produsele de la Farmec.

Vă recomand pagina lor de Facebook: www.facebook.com/farmec.company unde găsiţi multe alte produse pentru îngrijire personală. Şi îi puteţi urmări şi pe Twitter la @Farmec

Notă: Această postare a fost scrisă pentru SuperBlog 2013. Fotografia din această postare este preluată de pe site-ul newlifeacu.webs.com.

*Numele persoanei a fost modificat pentru a-i proteja identitatea.