Dacă crezi şi munţii nu se mişcă

Cu mulţi ani în urmă, după întoarcerea mea radicală la Hristos, m-am apucat să scriu un fel de carte intitulată "Viaţă şi Moarte"; cartea am scris-o iniţial pe un caiet... şi am dat-o la unii şi la alţi să o citească. Conţinea versete din Biblie care vorbesc despre viaţa cu Dumnezeu şi viaţa fără Dumnezeu, moartea fizică, moartea spirituală şi moartea veşnică. Ţin minte că am dat-o unui prieten de la şcoala duminicală de pe vremea când încă mai eram la grupa mare... şi acel prieten al meu ulterior a ajuns să facă nişte alegeri greşite în viaţă şi a ajuns la puşcărie. Mama lui mergea la biserică, era o femeie credincioasă. El însă avea un anturaj greşit - nu s-a debarasat niciodată de "munţii negativi" din viaţa lui, munţi care au devenit pentru el temniţe şi viaţă de ruşine şi regrete.

Tot după ce m-am întors la Dumnezeu îmi amintesc ca aveam un coleg de clasă, chiar coleg de bancă, la liceu, care era un rocker înrăit, un om care trăia şi se hrănea cu muzică demonică, care lui îi crea plăcere, răsfăţ, desfătare. Îmi aduc aminte că i-am mărturisit despre credinţa mea în Isus şi el a văzut cum Dumnezeu mi-a schimbat viaţa mea, era în perioada anilor de liceu când m-am întors cu toată inima la Dumnezeu. Am vrut într-o zi să îi dau Biblia mea, care o primisem tot de la şcoala duminicală, şi el nu a vrut să o primească. Ţin minte că înainte să mă întorc la Dumnezeu - deşi eram crescut într-o familie de oameni pocăiţi care mergeau la biserică duminică de duminică - am gustat din ceea ce înseamnă muzica rock, închinarea la lucruri greşite şi rebeliunea faţă de Dumnezeu.

Mi-a fost oarecum viaţa păzită de Dumnezeu să nu ajung în groapa amară a muzicii rock, şi întoarcerea mea la Dumnezeu a fost la momentul potrivit. Pot să spun acum, după circa 24 de ani, că nu regret şi nu voi regreta niciodată faptul că mi-am predat inima şi viaţa mea lui Isus, am făcut din El Domnul şi Mântuitorul vieţii mele.

Unul din lucrurile care ştiu că am început să le văd imediat după ce m-am întors la Dumnezeu a fost muntele mare de păcat care era în jurul meu. Vroiam atunci ca să dau laoparte totul din jurul meu, şi vroiam să văd oameni mântuiţi, oameni schimbaţi, oameni întorşi la Dumnezeu, vieţi transformate şi oameni fericiţi în jurul meu.

Am continuat să merg la biserica unde mergea şi înainte cu părinţii mei, însă cu o atitudine total diferită. Chiar dacă am continuat să stau pe banca din spate din biserică, vedeam tot ceea ce se întâmpla în faţă şi mă rugam mereu ca Dumnezeu să facă minunea de a da munţii laoparte şi alte vieţi să fie schimbate, aşa cum a fost schimbată viaţa mea. Biserica nu făcea prea mare lucru atunci. Nu se implica în evanghelizarea oamenilor. Într-o duminică ţin minte că un invitat a predicat şi a făcut chemarea la pocăinţă şi atunci a început să se mişte ceva în viaţa mea. Am început să văd oameni cum se întorc la Dumnezeu şi mă bucuram - împreună cu cerul - de acest lucru. Doar că la o ulterioară întâlnire vedeam aceleaşi persoane care se tot "predau", se tot întorceau la Dumnezeu, şi ceva nu se lega în mintea mea.

Am început să îmi dau seama că oamenii se întorc la Dumnezeu duminica, se întorc la păcat lunea, marţea, miercurea, joia, vinerea, şi poate sâmbăta se odihneau şi duminica erau iar în faţă, cei care mereu se predau Domnului, care veneau să fie mântuiţi. Au început să fie ca nişte marionete. La ei nu acţiona o rotiţă undeva, schimbarea radicală nu se întâmpla la ei, ori ei iubeau să fie duplicitari. Am început să urăsc chestia asta la oameni. De fapt ulterior am realizat că ceea ce se întâmpla în viaţa lor era faptul că religia prindea rădăcini în ei, şi nu relaţia cu Hristos. Şi ceea ce nu era cel mai interesant era că eu nu puteam face nimic cu privire la aceasta. Dacă spuneam la oameni că trebuie să se întoarcă la Dumnezeu, chiar dacă erau nişte "creştini căldicei" din biserică, pe ei nu îi durea nicăieri de asta, ba mai mult, se revoltau dacă mă luam de "spiritualul" din ei....

Există munţi în viaţa noastră pe care nu îi putem muta. Fiecare are nume diferite, fiecare are provocări diferite, fiecare are înălţimi diferite. Ceea ce este important este să ne încredem în Dumnezeu care poate să mişte orice, oricând şi oriunde. Există un verset în Scriptură care m-a pus de mult pe gânduri:

"Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia: „Ridică-te şi aruncă-te în mare”, şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut." (Marcu 11:23)

Faptul că Isus a spus acest lucru (care apare şi în alte părţi din Noul Testament, de exemplu, în Matei 17:20 a fost spus în contextul vindecării unui lunatic, în referinţa de mai sus din Evanghelia după Marcu se face referire strict la puterea credinţei, atunci când Isus a trecut pe lângă un smochin fără rod şi El i-a spus să nu mai aducă rod şi s-a uscat; o altă referinţă este în Luca 17:6, unde aceiaşi exprimare este folosită în contextul prilejului de păcătuire) şi este repetat în contexte diferite, denotă că "lucrul cerut", citat din Marcu 11:23, nu se referă la un munte fizic, ci la un "obstacol" care se află în faţa noastră. Acest munte poate fi o încercare, o boală, un păcat, o ispită, ceva care prin puterea noastră umană fizică este greu de mişcat, înlăturat, dizolvat, rezolvat.

Pavel foloseşte în 1 Corinteni 13:2 ("... chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic.") termenul de "mutare de munţi" într-o strânsă legătură cu credinţa - cum a spus şi Domnul Isus - însă adaugă la aceasta un ingredient cheie - dragostea - fără de care "mutarea de  munţi" nu este şi nu va fi niciodată posibilă; ba mai mult, simpla credinţă fără o relaţie cu Dumnezeu, ne face să fim un nimic! Apostolul Iacov spune că "şi dracii cred... şi se înfioară!" (Iacov 2:19).

Din cele menţionate - şi experimentate - anterior am dedus faptul că nimeni şi nimic nu poate muta un munte fără să ai credinţă în Dumnezeu, o credinţă autentică şi, cel mai important, relaţia cu Dumnezeu, nu o religie moartă. Nu poţi vindeca un om prin credinţă dacă în inima ta este invidie şi eşti un creştin de duminică, iar în restul săptămânii nu ştie nimeni despre tine dacă eşti sau nu un creştin adevărat. Nu poţi cere un lucru măreţ lui Dumnezeu dacă în inima şi viaţa ta domneşte eul şi dorinţele tale personale, care nu produc nici o roadă pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Ba mai mult, nu poţi înlătura prin forţe proprii păcatul din viaţa altor persoane dacă în tine nu există dragostea lui Dumnezeu.

Toate aceste lucruri, făcute cu o credinţă simplă, o motivaţie simplă, poate că sunt bune, dar fără de ingredientul cel mai important, nu produc nimic. Te uiţi la "munte", îi porunceşti să se mute, şi nu se întâmplă nimic - şi ştii că tu ai o relaţie rece şi pe terminate cu Dumnezeu. Sau poate nu-ţi mai pasă de Dumnezeu pentru că în viaţa ta atunci când ai apelat la El nu ai primit răspunsul care l-ai vrut tu!

Este momentul când fiecare dintre noi trebuie să se uite în oglinda sa personală, în acea oglindă spirituală în care noi ne privim pe noi înşine şi ne întrebăm, "cine sunt eu?", "cine eşti Tu, Doamne?", "ce vrei de la mine?" şi apoi aşteptăm răspuns şi acesta nu mai vine; şi de fapt ar trebui să privim la Dumnezeu şi să spunem "sunt al Tău!", "Eşti Domnul meu!", "viaţa mea este toată a Ta, Doamne!" şi să ne lăsăm atinşi, schimbaţi şi transformaţi de dragostea lui de Tată. Cu dragostea Lui, cu credinţa care o avem - care este tot un dar de la El - putem muta munţii din viaţa noastră. Îndrăzneşte să faci ceva mai mult decât un simplu crez; încearcă să treci dincolo de obişnuinţa ta cu mersul la biserică duminică de duminică; încearcă să îl crezi pe Dumnezeu pe cuvânt şi să faci din El desfătarea Ta, să fii responsabil înaintea Lui pentru locul şi clipa în care trăieşti, iar apoi să poţi privi şi să vezi că, fără să rosteşti nimic, munţii se mută! Dumnezeu te iubeşte! Lasă dragostea Lui să transforme credinţa ta!