Mi-e foame... de-o joacă din copilărie!

Cristi e unul din verişorii mei cu care am petrecut cele mai amuzante şi mai ieşite din comun clipe din copilărie. La ţară unde eram duşi de părinţi în timpul vacanţelor de vară, deşi bunicii nu prea ne lăsau să mergem "pe uliţă", deşi satul nu era foarte mare, şi oraşul cel mai apropiat era la 5 km distanţă, am avut parte de atâtea periperţii încât mi le amintesc acum şi... mi s-a cam făcut foame de o joacă din copilărie.

După ce mâncam dimineaţa o bucată de slană cu roşii, ceapă, brânză, eventual beam şi un ceai din plantele culese de pe câmp de mătuşa sau de bunicul, noi, adică eu şi cu ceilalţi fraţi ai mei, ne apucam să facem trăznăi. În spatele grădinii bunicilor era casa unei mătuşi la care venea din când în când, ce-i drept pe rând, nu toţi deodată, tot felul de verişori de-ai noştri, care stăteau de fapt în oraşul cel mai apropiat de sat. Ei veneau acolo pentru că la oraş nu aveau bălţi unde să se tăvălească, prune gratis pe câmp, nuci în care să se caţere, lemne ca să încingem un foc de tabără şi la care să coacem "cucuruz" sau să facem "grumpe coapte" şi ceapă friptă. Ăstea erau jocurile foamei noastre din amintirile care le mai am din copilărie...

Însăşi termenii folosiţi în acea zonă, din Ardeal, ce-i drept, îmi provoacă acum alte amintiri. Ştiam atunci că ceea ce ne era servit la masă, sau ceea ce mai apucam să mâncăm noi din prunii vecinilor... erau chiar bio. De fapt erau motivul pentru care uneori începeam lupte cu vecinii din faţa casei bunicilor, unde locuia o familie numeroasă de săteni veniţi de mult acolo de prin zona Moldovei.

Când venea Cristi la mătuşa lui "de dinjos", cum spuneam noi la casa bunicii lui, pentru că era ultima casa din valea aceea din sat, se încingea şi atmosfera. Noi fiind crescuţi la oraş, parcă nu aveam atâta "har" în d-ale distracţiei, amuzamentului şi râsului cum avea Cristi, un tip care s-a născut la ţară, a crescut la ţară, şi atmosfera aceea pentru el nu era un necunoscut. Oriunde s-ar fi întors el, fie că găsea pe jos o coajă de nucă, o piatră, o caisă, vreun bălegar uscat de cal, sau orice altceva, el le transforma în torpile şi... explodau cu toţii.

Într-o dimineaţă, îmi amintesc că unul din copiii vecinilor s-au luat de noi; noi stăteam liniştiţi pe banca din faţa casei bunicilor, şi aşteptam parcă să ne pice cumva din cer vreo idee nouă, cum să ne mai distrăm, cum să ne mai petrecem o altă zi în acea zonă, sub supravegherea bunicilor precauţi. Apoi a început "sfădeala". Am început să ne strigăm între noi cu nume şi titluri ciudate. "Hua, moldovenilor!" strigam noi, la care ei răspundeau cu "bostănei, bostănei!" Când au crescut cuvintele în intensitate, am început să folosim, pe lângă cuvintele urlate de noi pe acea uliţă pietruită de ţară - care astăzi este asfaltată, parcă nu îmi vine să cred nici acum cum au evoluat lucrurile... - şi "ustensilele" care le găseam prin preajma noastră. Eram precauţi, nu avea nici unul dintre noi milă sau îndurare de vecini, deşi mergeam cu toţi duminica la aceiaşi biserică din sat. Eram înverşunaţi şi neruşinaţi în lupta noastră atunci, acolo, şi vroiam să învingem.

Cristi era un "ocheaş" bun. El când apuca ceva în mână şi arunca, fie că vorbim de mâna stângă sau de mâna dreaptă, el tot timpul nimerea ceea ce numea el atunci "ţintă de foc". Noi nimeream doar când aveam concentrarea maximă.

După câteva clipe de răfuieli verbale, intram la nivelul doi, răfuieli fizice, cu aruncături de obiecte şi lucruri care le găseam pe jos. Apoi am mers şi mai departe, am aruncat cu pietricele, pietre, lemne... şi tatăl copiilor din vecini a auzit troncăniturile din poarta lui şi a ieşit cu un topor mare la noi. Îşi uitase papucii de "luptă" şi.... până să revină el la noi, de fapt după noi, Cristi deja ştia următorul pas de luptă - ascunderea în grădina bunicii.

Bunicii mei aveau în grădină un măr înalt, în care ne puteam cocoţa cu mare uşurinţă atunci în copilărie; era oarecum un măr de "graniţă", pentru că o parte din roadele lui cădeau şi în grădina noastră, şi în cea a bunicii lui Cristi. Probabil că de acolo îl ştia şi el. La marginea copacului erau nişte bostani mari, ne-am făcut vânt în pom prin ei şi ne-am pitit fiecare în parte pe câte o creangă, Cristi asigurându-se că fiecare are în faţa lui destule crengi şi frunze pentru a nu fi interceptat de inamic. Am văzut cum vecinul furios intră în grădină cu toporul în mână, îi ieşea un fum de furie pe nări şi bolborosea nu ştiu ce cuvinte, probabil ne făcea "cu ou şi cu oţet" că nu a reuşit să urzească cearta noastră de la început, şi acum eram cu toţi "buni de plată". Şi el mergea tot la aceiaşi biserică din sat, şi nu era deloc sfios să pună mâna pe topor când a fost vorba de nişte copii neastâmpăraţi.

Cristi şi cu noi - adică eu şi fratele meu mai mic - nu fuseserăm în nici un fel de şcoală de luptă de vreun fel, însă simţeam că el este lider în această situaţie, deşi noi eram laşii care fugeam de "omul cu toporişca" în spate. Nu mai aveam nici măcar suflare, ochii ne erau aprinşi şi urechile ciulite, şi urmăream cum omul a trecut cam la 4-5 metrii de pomul în care eram noi cocoţaţi, în timp ce noi ne ţineam gurile să nu ni se audă chicoteala, răsuflarea şi comentariile. După ce ne-am asigurat că individul a ieşit din grădină, noi ne-am dat jos din pom, am râs cât am putut de tare atunci, am cules câteva mere şi am început să ronţăim, să ne refacem după spaima trasă.

A doua zi Cristi a fost trimis acasă la părinţii lui, bunicul lui a aflat păţania lui şi l-a "sfădit" tare. Restul verii a fost plictiseală completă fără el acolo. Nu înţelegeam de ce a fost pedepsit, pentru că nu a spart nici un geam, nu a bătut pe nimeni... nu a înjurat... De fapt, dacă îmi amintesc bine, parcă de la Cristi am învăţat nişte vorbe în ţigăneşte care le rostea la "moldovenii" de pe uliţă. Sigur acele vorbe i-a întărâtat! Şi uite aşa ne-am trezit şi noi cu o "sfadă puternică" de la mătuşa, bunica şi mi se pare că bunicul a fost cel care ne-a luat apărarea.

Bunicul era cel mai blând dintre toţi de pe strada aceea. De la el am auzit de şcoala luptei în care a fost el - cel de-al Doilea Război Mondial. A fost unul dintre războinicii ce a supravieţuit luptei fără să fie rănit şi fără să rănească pe nimeni. S-a încrezut în Dumnezeu şi i-a cerut protecţia Lui, şi a reuşit! Îmi e aşa de dor să aud din nou şi din nou de povestirile lui de pe front, cum a fost luat ostatic, cum a reuşit să treacă de zilele fără mâncare şi fără apă, şi restul!

După mulţi ani, cred că mai bine de trei decenii, privesc acum în urmă şi mă gândesc cu nostalgie la jocurile copilăriei şi la lupta reală din viaţa de adult cu care mă confrunt acum. Acum nu mai mă pot sui în copaci şi să mă ascund de vecini, pentru că stau la oraş şi nu prea mai sunt copaci în jur... Au avut grijă ei să taie toţi copacii să nu mai avem noi unde ne ascunde. Dar nu eram în junglă! Aveam oxigen, verdeaţă, aer curat, păsărele... şi mai aveau şi copiii noştri unde să se ascundă atunci când se strângeau să tragă la sorţi cine va "mânji" pentru "de-a v-aţi asunselea". Lupta de acum este să învăţ pe copilul meu să ia fiecare moment din viaţă - fie că este vorba de un timp cu prietenii, un picnic împreună cu familia sau rudele, ori o "sfadă" cu vecinii din jurul blocului - şi să-l transforme într-un moment de bucurie, de victorie, de câştig. Uneori chiar nu avem ce să câştigăm, ne dăm seama că în era de acum lupta noastră nu e cu distragerile din copilăria noastră, lucruri pe care atunci le consideram amuzante, distractive. Astăzi ne luptăm cu timpul, cu tehnologia, care îi învinge pe adulţi şi pe copiii lor laolaltă. Nu mai vedem copii jucând afară "ţară, ţară, vrem ostaşi", însă îi găsim pe internet la jocuri care le visează şi noaptea şi abia îi mai desprinzi de la computer...

Ne luptăm astăzi cu mentalitatea de "vizionare de desene animate", în loc să îi învăţăm pe copii un cântecel nou, un joc care să fie comemorat de ei când vor fi adulţi; sau să construiască ceva care să rămână în picioare, orice numai prin inima lor să intre. Am observat că tot ceea ce băgăm prin ochii noştri se zideşte aşa de puternic în mintea şi caracterul nostru. Trebuie să ne luptăm acum cu adicţiile şi cu imaginile care ni le-am creat de la televizor, din desenele animate care transformă copilăria celor din anii de acum într-o epavă. Ne scufundăm pentru că am uitat să luptăm cu adevărat. Există motive pentru care să luptăm şi să luptăm pentru un scop bun, nu ca să ne ucidem unii pe alţii. Sunt lucruri în viaţă mai valoroase şi mai demne de trăit decât desenele animate care ne mănâncă timpul, chiar dacă ne mai fac să zâmbim uneori...

După mulţi ani, după ce am lăsat copilăria în urmă, l-am descoperit într-un târziu pe Cristi pe facebook. De acum nu mai era copil, ci era om matur, cu familie şi copii. Nu mi l-am putut aminti altfel faţă de acel Cristi care, deşi ne-a învăţat să "parlim" nişte ofense în ţigăneşte către nişte "moldoveni" care nu-i mai potolea nimic, mi-a făcut să apreciez jocurile copilăriei şi să doresc să mă întorc înapoi în timp să retrăiesc acele momente de adrenalină nevinovată şi să fim atât de indiferenţi faţă de toate lucrurile din jur. Şi nu aveam griji şi îngrijorări şi probleme ca acum... Cu siguranţă că ar fi mers şi o plăcintă cu bostanii aceia de la poalele mărului în care ne-am ascuns acum mai bine de 30 de ani.

Din păcate nu mai există acel pom astăzi, când scriu aceste rânduri... Am fost recent la casa bunicilor mei de la ţară şi totul era diferit. Pomul se "ruginise" şi nu a mai produs roadă. Probabil că a fost lăsat încă un an, probabil că securea vecinului nu l-a putut atinge. Nu am aflat toată povestea lui, dar ştiam că acolo, pe bucata aceea de pământ era un pom în care s-a scris o mică luptă a jocului copilăriei mele. În locul lui erau acum câţiva stupi de albine ai unchiului meu. Era deja o strajă întreagă acolo care păzea o "parcelă" plină cu miere şi vietăţi care ne dau ce e mai dulce în viaţă. Probabil că lecţia albinelor trebuie să o învăţăm şi să o învăţăm bine: ne luptăm să ne protejăm copilăria, neamul, şi facem din viaţa noastră o bucurie pentru toţi, transformăm lupta noastră cu problemele vieţii într-un moment dulce, ceva de care să-ţi poţi aduce aminte, ceva care simţi şi te face să zâmbeşti.

Aveţi momente din copilăria voastră de care vă amintiţi ca fiind jocul sau lupta voastră şi puteţi să-l transpuneţi în viaţa de adult de acum? Dacă nu aţi reuşit să le puneţi pe hârtie să le poată citi cândva şi copiii sau nepoţii voştri, vă îndemn să o faceţi. Nu lăsaţi ca memoriile plăcute ale trecutului să fie uitate. Vă recomand cărţile Editurii Nemira - www.nemira.ro, precum şi pagina lor de facebook pentru mai multe detalii despre cărţi care vorbesc de jocurile vieţii www.facebook.com/ed.nemira

Notă: Această postare a fost scrisă pentru SuperBlog 2013.